“Între stimul și reacție există libertatea”
Victor Frankl
Relația părinților tăi, ce anume se întâmpla între ei în casa părintească, ceea ce știai tu că se întâmplă, că ai fost sau nu martor la discuțiile lor, secretele lor față de tine, sau decizii pe care le-au luat și tu ai participat, sau nu, alte evenimente semnificative din familita ta, într-un cuvânt, casa părintească te-a influențat și a fost terenul de antrenament pentru relațiilor tale afective.
Dacă ai citit ce am scris și te-a făcut ca măcar pentru o clipă să privești în urmă la amintirile tale din casa părintească și la ceea ce ți se întâmplă acum în viața ta, înseamnă că ceea ce urmează este pentru tine.
Te întrebi, dacă tu poți avea o relație fericită?
Ei, bine, majoritatea dintre noi, ne căutăm norocul în iubire și pe care nu-l găsim niciodată (e mult timp, așa-i?), fie pentru că partenerul nu este potrivit, fie alegem să rămânem captivi într-o relație nefericită.
Acum, să-ți răspund la întrebarea ta: da, oricine are potențialul de a fi fericit alături de un partener, cu condiția de a învăța câteva lucruri fundamentale.
O relație de iubire împlinită ține de decizia personală și de atitudinea ta interioară.
Răspunsul acesta nu i-a în considerare cazurile grave, care nu pot avea relații sentimentale apropiate (tulburări emoționale grave), pentru care demersul psihoterapeutic este limitat.
Capacitatea de a avea o relație o învățăm în casa părintească.
De la părinți aflăm dacă suntem ființe demne de a fi iubite și dacă ne putem încrede în general în relațiile interumane.
Influențele pe care le exercită părinții asupra noastră ne marchează într-o foarte mare măsură atitudinea pe care o vom aborda mai târziu în cadrul relației.
În termeni psihologici, vorbim despre atașamente (asociate cu adaptarea) și autonomia (asociată cu asertivitatea), fiind nevoile psihice elementare.
Acestea au legătură și cu sentimentul propriei valori.
Este cunoscut faptul că atunci când obții obiectul pasiunii tale cât de bine te simți, iar cand pierzi sau te simți refuzat cât de mult îți poate fi afectat sentimentul valorii personale.
Secretul unei relații fericite este să obții echilibrul între atașament și autonomie (revin în alt articol cu explicația).
Ceea ce este util să iei din ceea ce am scris până acum, este că influențele din copilărie sunt foarte importante, dacă vrei să-ți înțelegi tiparele relaționale care îți influențează alegerile relaționale.
Primele noastre relații de iubire sunt cu părinții noștri.
Din aceste relații învățăm cât de merituoși suntem ca cineva să aibă grijă de noi și cum acestea ne vor influența în vreun fel viața.
Experințele copilăriei ne marchează foarte puternic creierul, dar și viața afectivă.
Experiențele pe care le avem în primii șase ani din viață ne creează conexiuni neuronale care devin ca o hartă în creierul nostru.
Aceste conexiuni sunt responsabile de numeroase condiționări și mecanisme defensive pe care le perpetutăm în relațiile noastre din viața de adult.
Cazul al unui cuplu venit la terapie
Ioana se simte singură, partenerul ei, după perioada îndrăgostirii a început să se distanțeze din ce în ce mai mult.
Radu muncește foarte mult și are puțin timp pentru Ioana, iar în prezența Ioanei este absent și stresat (lucru pe care îl observ și în terapie).
Ioana a apelat la terapia de cuplu pentru că se teme că îl va pierde pe Radu și face tot ce poate pentru a-l implica cât ai mult în activități de cuplu și a-i face pe plac.
Iulia povestește despre părinții ei. Munceau mult în mediul de afaceri și o lăsau des singură, fie cu bunicii, fie cu o bonă.
Micuța Ioana se simțea adesea singură și îi era dor de ei. Micuța Ioana continuă să existe în femeia adultă, sub forma “copilului interior”.
Copilul interior (1) este o metaforă din psihologie, care denumește acea parte a personalității care ne readuce, mereu, inconștient la modul nostru de a fi din copilărie.
Radu a crescut cu o mamă foarte grijulie, îl idolatriza și îl ținea mereu aproape de ea. Și Radu are un copil interior.
Micul Robert avea mereu impresia că nu are voie să o lase singură pe mama lui, cu atît mai mult cu cât tatăl lui era absent.
Radu a preluat inconștient răspunderea pentru nefericirea mamei, iar când ieșea cu prietenii se simțea vinovat.
Copilul interior al lui Rad a învățat să asocieze relațiile de iubire cu sentimentul de lipsă de libertare, cu obligațiile și cu sentimentul de vină.
De aceea are senzația că se sufocă în relația cu Ioana, motiv pentru care se refugiază în muncă.
Dacă vor să aibă o relație fericită împreună, Ioana și Radu trebuie să-și contientizeze fiecare tiparele relaționale și să învețe să-și înțeleagă fiecare copilul interior.
Doar așa fiecare ar putea să învețe comportamente noi, Ioana să nu se mai agațe de Radu și să se deschidă sufletește, iar Radu ar putea să învețe că ar putea să rămână un om liber și într-o relație de iubire.
Casa părintească
Am scris că perioada primilor ani din viață își pun amprenta în conturarea tiparelor noastre interioare.
Desigur că mai sunt și alți factori de mediu și persoane care ne influențează și ne determină caracterul, însă nu vreau să complic prea tare articolul.
Ceea ce am scris despre influențele parentale se pot aplica și altor figuri de atașament sau evenimente din viață.
Subconștientul nostru ne influențează percepția noastră asupra realității subiective.
Adică, noi atribuim fiecărei situații o semnificație subiectivă la care apoi reacționăm, așa cum am descris în cazul cu Ioana și Radu.
Prin urmare, nu reacționăm la evenimente exterioare, ci la interpretarea pe care o dăm acestor evenimente.
Acest fapt determină și credințele noastre interioare.
De exemplu: Ioana și Radu au o întâlnire la terapie. Radu, care pretinde că are mult de muncă, uită de ședința de terapie. Ioana, consideră că el nu acordă suficientă atenție relației lor și are convingerea interioară că “eu nu contez pentru el”, iar Radu, prin comportamentul lui, îi amintește mereu de această convingere. Pe baza acestei interpretări i-au naștere sentimentele (doare, sunt rănit/-ă), și reacțiile (plâns, reproșuri, văicăreli, teamă de abandon).
Așadar, interpretăm adesea comportamentele altor oameni prin prisma experiențelor din copilărie care ne-au marcat dorința de atașare, capacitatea de fi autonomi și sentimentul propriei valori.
Un prim pas în terapia individuală, cât și în terapia de cuplu este să identificăm modelele oferite de părinți, acele comportamente care nu ne-au satisfăcut dorințele de atașament și de autonomie și care ne influențează în relațiile de adult.
Fă cunoștință cu copilul tău umbră
Copilul tău interior (2) este acea parte care a fost rănită și a suportat influențele negative ale părinților tăi.
Vreau să-ți spun că fiecare avem parte de influențe negative în copilărie, nu există părinți perfecți și nici copilării perfecte, deci fiecare avem un copil-umbră.
Pe scurt, reține că, copilului-umbră i se opune copilul-lumină, care este simbolul influențelor pozitive și al tuturor lucrurilor pozitive pe care poți să le faci.
Acele părți din tine (numit Sinele pierdut), pe care ți le-ai reprimat și le-ai pierdut, le pot recupera și sunt zone de lucrat și de dezvoltare pentru tine.
Când ne identificăm cu copilul-umbră suntem blocați într-o singură perspectivă subiectivă, iar tot ce gândim și simțim ni se pare absolut adevărat.
La începutul unei relații suntem atrași la partener tocmai de acele părți pe care noi înșine ni le-am reprimat din cauza mesajelor parentale primite.
Am renunțat la părți din noi, pentru că am învățat că putem fi iubiți, doar dacă ne conformăm sau corespundem cerințelor părinților / figurilor de atașament importante.
Prin acest mod, noi, ca și copii fiind, am învățat că dorințele noastre sunt periculoase și că acest lucru ne-ar putea pune în pericol însăși supraviețuirea noastră.
Adică, pentru a corespunde, copii fiind, am învățat să ne adaptăm. Aceste moduri de adaptare, prin repetarea comportamentelor (provenite și din crezurile interioare), s-au întărit și au devenit adevărate mecanisme defensive.
Mecanismele defensive ți le-ai creat pentru a te apăra, proteja, corespunde și într-o relație cu un partener ele se activează și rănesc partenerul.
Și partenerul tău are propriile mecanisme defensive, de regulă, la un nivel de dezvoltare similar cu al tău, însă mecanismele lui / ale ei sunt complementare cu ale tale. Cu toții folosim mecanisme defensive.
Ceea ce am observat din interacțiunile cu clienții, pare că femeile sunt mai înclinate spre adaptare, pe când bărbații spre autonomie.
Asta ar fi și o explicație a faptului că femeile sunt mai predispuse la a intra în relații cu bărbați indisponibili, spre deosebire de bărbați care mai puțin se agață de femei absente.
Pe cazul din terapie expus mai sus, Ioana se agață din ce în ce mai puternic de Radu, iar acesta se îndepărtează tot mai mult, iar îndepărtarea lui este tocmai ceea ce activează în Ioana dorința de a se agăța din ce în ce mai mult de el.
Deci, dacă vrem să imbunătățim calitatea relației este necesar să ne învățăm și mecanismele defensive.
Exemple de mecanisme defensive: controlul permanent al patenerului îi poate provoca stres și să-l înfurie, perfecționismul duce la burnout, sau cautarea armoniei în defavoarea dorințelor mele, poate duce la o despărțire, multe alte emoții reprimate, precum furia, agresivitatea, depresia, sindromul salvatorului și multe altele.
În această etapă, la terapie, cuplul învață să-și înțeleagă mecanismele defensive, tiparele relaționale, care sunt nevoile emoționale individuale și cum să dialogheze plini de empatie și să-și valideze emoțiile.
Un lucru pe care să ți-l iei de aici este îndemnul de a-ți acorda atenție și grijă.
Posibil să ți să pară prea simplu și banal, însă este foarte important să știi care îți sunt nevoile tale și să ți le satisfaci cu multă grijă, blândețe și bunătate față de tine.
Când nu te simți în apele tale, întreabă-te ce simți, ia-ți o pauză în liniște, apoi atinge-ți acea parte a corpului în care simți emoția, acordă atenție emoției oricare ar fi ea (supărare, tristețe, furie), știind că ea vine de la copilul-umbră și consolează durerea copilului interior.
Ca să te centrezi în corp și să poți localiza emoția mai ușor, respiră profund de câteva ori, apoi du atenția spre respirație și cum o simți în corp.
Râmâi liniștit cu atenția pe emoția ta, atingând cu palma locul unde o simți în corp, până simți că senzația s-a normalizat și corpul s-a liniștit.
Bibliografie:
- Capacchione, L. (1991). Recovery of your inner child. . https://doi.org/10.1037/031436.
- Worsley, H. (2002). The Inner‐child as a Resource for Adult Faith Development. British Journal of Religious Education, 24, 196 – 207. https://doi.org/10.1080/0141620020240304.
