Cum m-au sabotat trecutul și traumele copilăriei în relația de cuplu
Sunt Ana, am 47 de ani, divorțată după o relație de 15 de ani. Sunt mamă a unui copil adolescent.
În viața mea de zi cu zi muncesc la serviciu pentru a-mi întreține familia.
De-a lungul vieții am investit mult în cariera mea și am dedicat mult din timpul meu pentru a crește profesional.
Pot spune că acest lucru m-a salvat, iar implicarea mea în activitatea profesională m-a ajutat să devin independentă financiar, să mă descurc singură și astfel să iau propriile decizii în viață.
În schimb, în planul relațiilor personale, am avut probleme de comunicare și emoționale și m-am aflat mereu în relații nepotrivite.
Mi-au trebuit câțiva ani de dezvoltare personală și de lucru cu mine ca să-mi dau seama de ce nevoi am și să-mi cresc încrederea în mine.
În ce privește relația mea de cuplu, intrase de mai muți ani într-un impas și după o perioadă am decis, după mai multe certuri, să ne despărțim.
Am aflat ulterior că soțul meu mă înșela de mai mulți ani. În tot acești ani simțeam că ceva nu este în regulă în relația noastră, însă nu am avut niciodată curajul să deschid acest subiect.
Îmi era foarte teamă că aș putea afla ceva și nu puteam suporta gândul de a-l pierde pe partenerul meu. Afișam mereu o stare de mulțumire pasivă ca să nu-l supăr pe el.
El și nevoile lui erau mai presus de ale mele.
M-am simțit rău după divorț, nesigură emoțional, amețită ca de un iureș, îmi era greu să mă regăsesc și să-mi văd mai departe de viață. Nu am fost deloc pregătită pentru ce mi s-a întâmplat.
Toată viața mea se desfășurase în jurul relației cu fostul meu soț, iar despărțirea mi-a adus o mare suferință emoțională. În relație eu eram cea care oferea totul și, mai mult de atât, fără să cer ceva la schimb.
Suferința și sacrificiul de sine erau parte din iubire și modalitatea de a fi într-o relație de cuplu.
Am trăit un mare sentiment de nedreptate, iar mintea mi se întorcea obsesiv la el și la ceea ce am trăit. O perioadă de timp, mi-a fost rușine să povestesc prin ce am trecut.
Stima și imaginea mea despre mine au avut foarte mult de suferit. Mi-a fost frică mult timp să mă implic în noi relații.
Pentru a înțelege ce este cu mine am început să particip la diverse cursuri de dezvoltare personală și grupuri de terapie și suport.
La început eram timidă și retrasă, îmi era foarte greu să vorbesc despre mine și să cer ajutor.
Îmi place să fac lucrurile corect, sunt perseverentă și asumată în ceea fac și spun. Astfel, în ultimii șapte ani din viață am lucrat cu mine pentru a-mi crește încrederea în mine și să mă cunosc, să mă accept și să-mi vindec rănile emoționale.
La cursurile la care am participat mi-am facut prieteni noi.
Mai mult chiar, am weekenduri pe care mi le petrec cu mine însămi, în care mă relaxez citind, bând ceai sau scriind povești de viață.
Sunt independentă și autonomă din toate punctele de vedere.
Acum sunt capabilă de a-mi gestiona viața după propriile mele nevoi, mă apreciez și mă onorez.
Cum mi-am câștigat dreptul la o viață de cuplu stabilă
Sunt Mioara, am 52 de ani, în prezent sunt la a doua căsătorie, în care mă simt bine și fericită.
Prima mea căsătorie, despre care vreau să vă povestesc, a durat 20 de ani, cu un bărbat pe care l-am divinizat, îl vedeam ca pe un tip special, boem și am avut împreună doi copii. În căsnicia mea eu faceam totul ca să funcționăm ca familie.
Obișnuiam să-mi spun să fiu încrezătoare, că dacă el nu poate dărui deocamdată, este suficient că sunt eu la vâslele bărcii vieții, dar cu timpul mi-am dat seama că, în fapt, puteam vâsli cu o singură mână. Tot speram că va fi o trezire și pentru el.
Acest lucru nu s-a întâmplat. Eu am devenit din ce în ce mai obosită, slabă, copleșită și înăbușită, căutând soluții de scăpare în sistemul de valori cu care mă formasem până la căsătorie.
Nu știam de la cine să cer ajutor, am apelat și la justiție, atât la justiția umană, cât și la cea divină, și doar copilul meu conta atunci când am fost separată de el.
Am vrut să mă călugăresc, nu mai conta nimic. Mergeam la duhovnic. Mizam totul pe faptul că Dumnezeu face dreptate.
Fostul meu soț a fost diagnosticat mai tîrziu cu o tulburare mintală. Speram să nu fie adevărată boala lui, simțeam milă față de partener și acesta era motivul pentru care nu puteam rezolva situația relației dintre mine și partener cu avocata.
Simțeam o milă nesfârșită, până la a uita de mine însămi. Aveam senzația că eram centrifugată afară din cuplu, în mintea mea era doar varianta că de mine depinde să se mai închege vreodată acea familie în care am crezut și credeam.
Sufeream de eroism, sindromul lui Mesia. Îmi dădeam seama că nu eram eu vocea Providenței, dar nici nu puteam renunța și mă luptam cum puteam mai bine ca să nu se prăpădească visul în care am crezut: familia mea.
Sufeream mult, mă durea să fiu în acea relație. Ceream putere zi de zi lui Dumnezeu pentru a trece prin valea suferintei. Speram la pace, seninătate, puterea de a depăși suferința atât de grea.
Nu știam nimic despre viață și despre cum să te educi și să faci lucrurile vieții după o învățătură verificată.
Nu am avut niciun fel de repere solide, valori, educație în școala vieții, nimic care să mă ajute.
Am trăit mult timp cu frustrarea că nu am avut “mintea cea de pe urmă”, am avut multe cicatrici alături de trauma (1) relațională. Cicatricile mi-au rămas, deși nu mai dor, le tot duc cu mine prin amintiri. Senzația de disfuncționalitate de după o relație de dependență emoțională rămâne și este o realitate, poate să aibă conotații nebănuite chiar.
Sfatul meu e să nu faceți ca mine, este atât de bine să fii rațional în alegerile majore ale vieții, cum este o căsătorie.
Iar pentru aceasta este necesară o pregătire, o educație atotcuprinzătoare în care să fie bine gestionate sentimentele și voința.
Fără o educație, există mereu o teamă de a nu repeta comportamentul de dependență emoțională și de a nu dezvolta acel sindrom de salvator gata să rezolve orice situație.
Aici văd eu riscul într-o relație de dependență emoțională. Căci lecțiile neînvățate vor fi repetate tocmai ca să te familiarizezi cu rezolvările.
Am știut că am ajuns la o rezolvare atunci când am obținut liniște interioară, la care tot lucrez să mi-o păstrez, apoi faptul că m-am călit și am devenit mai puternică.
Mă pot numi funcțională după experiențele traumatizante prin care am trecut, am devenit mai neînfricată și asta este realmente un factor de progres.
Cel mai mult îmi doresc să dăruiesc în continuare, așa cum am făcut și până acum, cu aceeași mare dragoste și compasiune, însă vin și cu înțelepciunea pe care sper că am dobândit-o trecând prin suferința mea. Dăruind, vei dobândi!
Cum am parcurs drumul regăsirii – de la codependență la iubire de sine
Bună, sunt Corina, am 50 de ani, sunt divorțată și am un fiu de 20 de ani. Am divorțat la vârsta de 30 de ani, proaspăt mămică, m-am trezit singură cu un copil și cu grija de a câștiga banii necesari traiului și de a-mi crește copilul.
Ceea ce mi s-a întâmplat atunci mi s-a părut un lucru de neînțeles, venit pe nedrept și pe nepregătite.
Nu știam nimic despre viață în general și ceea ce ar fi trebuit să fie bază de siguranță pentru mine și relația mea de cuplu.
Am fost un copil rănit, respins, neiubit suficient, care mai târziu a avut o încercare de a-și întemeia o familie.
Aș fi făcut orice să râmân în relația cu soțul meu de atunci.
Toată lupta mea, neputința și neștiința mea, lipsa de ajutor emoțional, rănile mele vechi emoționale ale respingerii și vinovăției m-au secat de puteri, si de încrederea în mine.
Un an după divorț m-am târît, slăbisem îngrozitor, munceam mult, mă simțeam dezechilibrată, speriată de viață, de oameni, de tot ce era conflict în jurul meu.
Mă simțeam tristă, blocată în viața mea, ca o ultimă proastă și îmi era rușine de povestea mea.
Plângeam mult, pe ascuns, în special seara după ce terminam treaba si copilul era adormit.
Când am început să-l caut și să cred în Dumnezeu, parcă m-am simțit mai bine cu mine, ușurată în suflet.
Mi se părea atât de nedrept ceea ce mi se întâmplase.
Pentru că eu făcusem tot ceea ce am putut să meargă relația, ba chiar mai mult de atât, respectasem, ziceam eu, toate „legile”, învățăturile mele de o viață, iar Dumnezeu mă pedepsise.
Într-o zi am început să citesc ceva și îmi amintesc că m-am regăsit cu povestea mea în paginile acelei cărți, am continuat să caut cărți de citit și așa am descoperit și alte cărți, cursuri, oameni cu situații asemănătoare mie.
Am făcut și alegeri greșite, mă durea situația, sufeream, însă cu fiecare relație învățam ceva despre ceea ce înseamnă relații.
Cred că am funcționat mult timp după modelul „frica păzește”, deși mereu am avut dorința de a fi într-o relație sănătoasă și stabilă.
Am avut tendința de a-mi alege parteneri nepotriviți, care nu îmi acordau atenția sănătoasă pe care mi-o doream.
Sufeream, aveam dureri emoționale acompaniate de dureri fizice. Nu-mi era bine pe niciun plan al vieții atunci când mă cuprindea durerea emoțională.
Gînduri puternice mă oboseau, împreună cu amintiri despre ceea ce nu a mers, mă invinovățeam și încercam, tot eu, să mă asigur că nu e vina mea.
Am continuat munca cu mine însămi. Astăzi recunosc semnele unei dependențe emoționale, sau când cineva nu este sincer cu mine și încearcă să mă manipuleze.
Posibil că recunoașteți despre ceea ce vorbesc, acel sentiment că cineva te abuzează cu diverse cerințe în numele iubirii dintre voi, îți spune că te iubește mult, iar tu îi oferi și îi tot oferi atenție, servicii, munca ta, doar că partenerul doar ia de la tine și nu oferă nimic bun pentru tine.
Nu are timp, nu vede și nu aude nevoile tale, de fapt pentru el sunt doar “necesități” ale tale, iar el nu “poate fi la nivelul necesităților tale” și te tratează ca pe un obiect.
Când o relație e toxică și nesatisfăcătoare pentru mine, iar partenerul nu face acțiuni de remediere, după discuții care îmi consumă din energie, prefer să ies din astfel de relații.
Cu siguranță, orice relație lasă urme în corpul tău, însă atâta timp cât muncești la psihicul tău, durerea și suferința ta vor scădea, pentru că devii mai puternică și sigură pe tine și ceea ce faci cu viața ta.
Am cunoscut și oameni care m-au învățat iubirea prin felul lor de a fi și prin acceptarea mea ca ființă umană, astfel că azi pot să fac diferența dintre iubire și un atașament nesigur.
În prezent nu am o relație și nici nu m-am recăsătorit de-a lungul anilor, consider că am depășit gândul obsesiv de frică că voi rămâne singură.
Îmi dedic timpul și energia activităților dedicate educației, susținerii și vindecării persoanelor care au aceeași poveste de viață ca și mine. Mă simt bine cu mine.
Biografie:
- Kolaitis, G. (2017). Trauma and post-traumatic stress disorder in children and adolescents. European Journal of Psychotraumatology, 8. https://doi.org/10.1080/20008198.2017.1351198.
